Am stat de vorbă cu o adolescenta din ZUM 2 de pe o strada cuprinsă în Strategia de Dezvolare (SDL Turnu 21). Din cele povestite am reținut câteva lucruri interesante. S-a uitat și ea peste aceste rânduri și a făcut mai multe observații. Comentariile ei au fost scrise în italic și puse între paranteze.
Are 17 ani, (mai am puțin și fac 18 și Uraaaa! vine majoratul și va afla toată strada de la lăutarii pe care o să-i chem. Va fi garantat 100% distracție maximă!).
Cel mai bun prieten este iubitul ei, vecinul din spatele casei, de care o separă o casă părăsită. (De un an de zile ne trimitem bezele peste gard, ne bucurăm când ne vedem și ne simțim “mega-cool”).
Învață la Colegiul Național „Unirea” (o clasa „Extra„, la cel mai bun liceu din județ).
Are vecini o singură familie foarte numeroasă (e mai mult un trib) care locuiește în aceeași curte și este formată din 2 frați: unul are 9 copii și celălalt 4 copii. (Mă înțeleg foarte bine cu ei, ne ajutăm tot timpul cu de toate. Ne respectăm, conviețuim foarte bine și petrecem mult timp împreună. Înainte de imigrarea lor în UE, în anul 2009, ne adunam și sărbătoream Focurile unde mâncam gogoși făcute de Germanca, nora lui Marmureaua, mătușa lui Tomiță și nevasta lui Prințu. Din păcate, acum fiind plecați, vin rar acasă, prilej cu care ne strângem și avem de povestit și ne simțim bine împreună. Ne reamintim și de întâmplările și năzbâtiile pe care le făceam când eram mici. Acum ei povestesc depre ce fac în țările unde muncesc, ce lucruri au văzut, cum trăiesc acolo unde i-au dus căutarea mai binelui).
Unul din lucrurile care au marcat-o cel mai mult a fost decesul lui Marmureaua, o vecină bătrână, bolnavă, pentru care a parcurs ritualul căratului apei (40 de zile, apa mică cu galeata mica și apa mare-cu galeata mare o săptămână). (Am cărat de la mine de acasă la familia ei și la alți vecini apa în memoria ei. Și înmormântarea ei m-a impresionat foarte mult, pentru că a fost cu multe jale, amplificată de cântecele lăutarilor aduși și de bocetele femeilor bătrâne care au însoțit cortegiul funerar.)
Din copilărie își amintește, de exemplu, de cum se tachina cu Tomiță, nepotul lui Marmureaua. (Iarna ne bulgăream cu zăpadă cu toți copiii de pe stradă, eram vreo 10 cu toții. Ne jucam până ne făceam „fleașca” toți, până ne înghețau picioarele, atunci ne duceam acasă să ne schimbăm, să ne încălzim la sobă și apoi să revenim la joacă. Cel mai tare era când mâncam țurțuri și nu ne îmbolnăveam deloc. Cu siguranță că eram imuni la cât pământ mâncam vara cu prune, cu corcodușe crude. O delicatesă erau zarzărele cu sare deoarece acestea erau mult mai rare decât corcodușele. Mai aveam un mod frumos de a ne juca cu dudul de la colț. Ne urcam în el, câți încăpeam, și mâncam pe săturate dudele dulci.)
Despre vecinii de pe strada ei are o părere de rău că au plecat. Unii s-au dus să se realizeze material în UE și altii, în Romania, să se realizeze social prin absolvirea unor facultăti. Cei mai bătrâni s-au mutat în cimitir. (Vecinii mei romi, cei plecați s-au descurcat așa de bine încât vin cu mașini scumpe (BMW Seria 7, Mercedes GLS) și își cumpără case sau își fac case noi. De obicei vecinii își cumpără case în vecinătate. Cei mai tari sunt „Prințul” și „Gândul”, “Bișnițaru”, “Fulmeaua”. Ultimii doi sunt bătrâni. Toți, în schimb, ne-au lăsat amintiri minunate și ne-au făcut copilăria mai frumoasă…Exodul lor a început prin anii 2009. Vecinii români au plecat la facultăți. Una din ele a terminat dreptul și acum e mare procuroare. Chiar și fratele meu a plecat mai întâi în Spania să câștige bani, a fost ospătar în Madrid 4 ani, după care a revenit și acum lucrează la București).
Cu prietenii din copilărie ține legătura și când se revede se împacă precum frații cu surorile. (Dintre ei a mai rămas Făt-ul meu Frumos și Bun, cel mai bun prieten al meu, mai mare ca mine. Merg zilnic la ei ca la mine acasă. Părinții noștri ne privesc ca pe copiii lor. Bunica lui, a murit de curând și pentru că am avut o relație specială cu ea o să-i car apa o săptămână. Când eram mică mă întreba de fiecare dată când mă vedea: de ce sunt așa de urâtă? Eu mă supăram rău de tot și nu mai vorbeam cu ea, dar tot ea m-a învățat și răspunsul: așa m-au făcut părinții. Gluma „ce mai faci măi urâto?” a rămas favorita noastră până la moartea ei. Acum, când nu mai este și mă duc la casa ei îmi dau lacrimile căci nu o mai văd și aud. A fost o femeie bună pe care am iubit-o mult și care a murit cu zâmbetul pe buze. A fost prima înmormântare pe care am făcut-o în viața mea și care m-a impresionat și mă impresionează de fiecare dată când îmi amintesc.)
Cel mai mare regret al ei este transformarea copiilor din ziua de astăzi. (De fiecare dată când ne revedem ei stau fiecare pe telefonul lor și nu mai trăiesc ca noi poveștile celor mari.
În plus nu se mai joacă ca și noi jocurile copilăriei. Din păcate tabletele și telefoanele mobile au înlocuit frumoasele și nesfârșitele jocuri ale copilăriei noastre!)
Unde ești copilărie, cu frumusețile tale? Cum ai dispărut și te-ai refugiat pe INTERNET? Și te-ai dus dulce copilărie cu jocurile tale!
Paul Nicoara
